Contribuia Cuviosului Vasile de la Poiana Marului la innoirea monahismului romanesc
Monahismul reprezintă forma de viaţă creştină întemeiată pe o vocaţie duhovnicească specială, având ca ţintă unirea cu Dumnezeu, cu Hristos, în marea comunitatea a Bisericii. Monahismul are la bază organizarea practică a trăirii sfaturilor evanghelice, pentru ca cei ce doresc să ajungă la desăvârşire, să îşi dedice întreaga viaţă acestui scop. Din primele momente ale creştinismului au existat asceţi ce şi-au închinat întreaga viaţă dobîndirii desăvîrşirii, urmînd cuvântul biblic al Mântuitorului Hristos: „dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23; Marcu 8,34), urcînd pe treptele virtuţiilor pentru a dobîndii asemănărea cu Dumnezeu sau sfinţenia, la care Hristos ne îndeamnă zicând:
„Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este”(Matei 5,48).
În Biserica Ortodoxă Română, monahismul a apărut odată cu începuturile ei, fiind prezent în viaţa şi spiritualitatea poporului român. Dovada a acestui fapt este prezenţa marilor teologi ridicaţi din rândul monahilor români ai secolului VI, ale căror opere stau la baza teologiei creştine a primelor secole, dintre care amintim pe: Sfântul Ioan Casian, Dionisie cel Mic sau Exiguul, călugării „sciti”: Leontiu, ruda a generalului Vitalian, Ioan Maxenţiu, ierodiaconul Petru, Mauriciu, Achille etc.
Monahismul în istoria ţării noastre a avut un rol spiritul, social şi cultural. Cuvântul mântuitor propovăduit de Sfântul Apostol Andrei în ţinuturile dunărene a apropiat inimile strămoşilor noştri de Dumnezeu care a trimis harul Său ce s-a concretizat în întemeierea, bisericii creştine în ţinutul, dintre Dunăre şi Marea Neagră, Dobrogea de mai târziu, cunoscut în izvoarele antice sub numele de „Sciţia”. În ţinutul carpato-danubiano-pontic, aşa cum ne dovedesc mărturiile istorice, biserica creştină se organizează, având o ierahie şi administraţei, dependentă de Biserica din Constantinopol, dovedită de: Episcopia Tomisului, Sfântul Ioan Casian, Dionisie Exigul, şi călugării sciţi, dar şi de ierarhi tonitani proveniţi din rândurile monahilor autohtoni, participanţi la sinoadele ecumenice sau locale. Toate acestea mărturisesc rolul şi importanţa monahismului în viaţa bisericii şi istoria noastră.
Organizarea monahismului românesc începe o dată cu organizarea statală şi bisericească a Ţărilor Române, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, perioadă în care au luat fiinţă marile centre monahale: Curtea de Argeş, Cozia, Dealu, în Tara Românească, Putna, Voroneţ, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Suceviţa în Moldova.. Tradiţia şi civilizaţia românească este legată de tradiţia şi slujba bisericii în curtea căreia s-a născut, şi s-a dezvoltat ca popor ortodox. Secole de-a rândul cultura românească a izvorât din mănăstirile române. Monahul reprezintă pentru lumea secularizată comtemporană, exemplul vieţii spirituale, a vieţii în Hristos, a omului înarmat de asceză cu treptele desăvârşirii, pentru a se unii haric, mistic cu Dumnezeu.
2.VIATA CUVIOSULUI VASILE DE LA POIANA MARULUI
Cuviosul Vasile, dupa cum stim a fost unul dintre cei mai vestiti dascali si lucratori ai rugaciunii lui Iisus. După tradiţie, el s-a nascut in părţile Poltavei, in Ucraina spre sfârşitul secolului XVII, unii istorici luand ca an de referinta, anul 1692.
Luând din tinereţe crucea lui Hristos, mai intai a vietuit in “Tara Ruseasca”, apoi in asa zisa “perioada a migratiilor”respective anul 1713, vine in Tara Romaneasca unde a fost făcut schimonah în Schitul Dălhăuţi-Focşani, loc in care s-a nevoit sihastreste cu mare osârdie şi frică de Dumnezeu. Aici s-a deprins intelegerea Sfintei Scripturi şi a citit multe scrieri ale Sfinţilor Părinţi ajungand astfel mare lucrător al sfintei rugăciuni şi sfetnic duhovnicesc al părinţilor din obşte.
Primind hirotonia în preot, în anul 1715 ajunge egumen al Mănăstirii Dălhauti şi vestit povăţuitor de suflete, încât numele lui se făcuse cunoscut peste tot, până la domnul Ţării Româneşti, Constantin Mavrocordat, care, mai tarziu, odata cu mutarea cuviosului la Poina Marului, il ajuta material la ridicarea schitului. Timp de 20 de ani, cât a fost stareţ la aceasta manastire, Cuviosul Vasile adună în jurul său o obşte de peste 40 de călugări sihaştri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea şi lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus. Astfel, stareţul Vasile face din obştea sa o adevărată şcoală duhovnicească de trăire isihastă, după învăţătura Sfinţilor Părinţi, renumită în
Prin anii 1730-1733, pentru a avea mai multa liniste si un loc mai potrivit putniciei, stareţul Vasile reînnoieşte Schitul Poiana Mărului şi se mută aici cu 12 ucenici. Ca stareţ la Poiana Mărului, Cuviosul Vasile conduce duhovniceşte toate schiturile din Munţii Buzăului, pe care le cercetează regulat, fie personal, fie prin scrisori. Unul din ucenicii săi a fost şi Cuviosul Paisie, pe care îl primeşte în Schitul Trestieni pentru câţiva ani, iar în anul 1750 îl călugăreşte în Muntele Athos.
Rânduiala stareţului Vasile era aceasta: trăirea în desăvârşită armonie, citirea zilnică a Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi, practicarea rugăciunii lui Iisus, păzirea curată a minţii, mâncarea o dată pe zi şi împărtăşirea săptămânal.
Cuviosul Vasile si-a dat sufletul in mainile Domnului in anul 1767, lasand in urma numerosi ucenici.Datorita vietii sfinte, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, in sedinta sa din 4-5 martie 2003, a hotarat ca staretul de la Poiana Marului sa fie trecut in ceata Cuviosilor Parinti purtatori de Dumnezeu si sa fie cinstit la data de 25 aprilie, zi in care a trecut la Domnul.
3. ATIVITATEA SI CONTRIBUTIA LA REINNOIREA MONAHISMULUI ROMANESC
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului a fost nu numai ctitorul unei mari sihăstrii româneşti, renumită chiar peste hotarele ţării, ci şi părintele duhovnicesc al altor unsprezece schituri şi mănăstiri din judeţele Vrancea şi Buzău, pe care le organizează personal după rânduiala isihastă şi le populează cu numeroşi ucenici formaţi de el. Preluând mişcarea isihastă de la Schitul Pocrov iniţiată de Cuviosul Episcop Pahomie al Romanului (+ 1726), stareţul Vasile era foarte iscusit în viaţa de rugăciune, în cunoaşterea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi. Punând accent mai ales pe ascultare, pe lectură şi rugăciune în mănăstirile şi sihăstriile din centrul ţării noastre, reuşeşte să creeze un adevărat curent de înnoire duhovnicească în monahismul românesc la mijlocul secolului XVIII. Acest mare curent, al doilea ca mărime după cel din secolul XV, iniţiat de Sfinţii Nicodim de la Tismana (+ 1406), Leontie de la Rădăuţi şi Daniil Sihastrul, va fi desăvârşit şi răspândit în toate ţările ortodoxe la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor, prin marii stareţi Paisie de la Neamţ (+ 1794), Gheorghe de la Cernica (+ 1806) şi Sfântul Calinic de la Cernica (+ 1868). Stareţul Vasile reînnoieşte viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea a trei experienţe personale: cea greacă, rusă şi română; iar marii stareţi Paisie de la Neamţ şi Gheorghe de la Cernica, urmaţi de Sfântul Calinic, vor reînnoi viaţa duhovnicească din marile lavre şi chinovii româneşti.
Reînnoirea vieţii monahale de la Poiana Mărului şi din celelalte schituri din Vrancea şi Buzău s-a început şi desăvârşit printr-o profundă viaţă de rugăciune, supravegheată permanent aproape o jumătate de secol, de către marele stareţ Vasile. El cerea ucenicilor săi să practice neîncetat rugăciunea inimii, să trăiască în dragoste şi ascultare, să iubească tăcerea, smerenia, postul, infranarea si sărăcia. Toate acestea, împreună cu stricta respectare a slujbelor bisericeşti la care luau parte toţi călugării, au contribuit cel mai mult la curentul monahal înnoitor care s-a desfasurat în Schitul Poiana Mărului.
Facand referire la rostirea neantrerupta a rugaciunii lui Iisus, Cuviosul Vasile,ii indemna pe calugari :”Cântarea noastră se cade să fie îngerească, după cum ne este şi vieţuirea, iar nu trupească. Căci cântarea cu glas şi cu strigare a fost dată pentru lenevirea şi nepriceperea noastră, ca să ne ridice la rugăciunea cea adevărată din inimă”.
Pentru ca sfaturile sa-I fie mult mai bine intelese, el face o analogie, asemanand rugaciunea cu sabia cea cu două tăişuri, care în ce parte o vei întoarce, taie cu ascuţişul ei cele ce se nimeresc în preajma tot acelasi efect avandu-l si rugăciunea lui Iisus, care fiind întoarsă spre gândurile cele rele şi spre patimi, iar alteori spre păcat, spre aducerea aminte de moarte şi de muncile cele veşnice. Cuviosul Vasile nu lasa nedescoperita nici valoarea acesteia, despre care afirma ca, faţă de cea citită şi cântată, aceasta este mult mai folositoare.
Cugetând la cuvintele Sfântului Apostol Pavel: “Voiesc a zice cinci cuvinte cu mintea mea, decât zeci de mii cu limba.“(I Cor. 14, 10), stareţul Vasile învăţa pe ucenici că mai mare folos avem rostind la rugăciune câteva cuvinte cu atenţia minţii şi simţirea inimii, decât mii de cuvinte numai cu limba, fără atenţie şi simţire. Astfel, marele dascăl al rugăciunii învăţa ca
se cade mai întâi as ne deprindem mintea şi inima cu cinci cuvinte de acest fel, zicând din adâncul inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Astfel după ce ne vom curăţi mintea cu această rugăciune, se cuvine sa incepem cântarea şi rugăciunea din biserică. El sustine aceasta afirmati bazandu-se pe cuvintele Sfantului Apostol Pavel: „Nu este altă armă mai tare nici în cer, nici pe pământ, ca numele lui Iisus Hristos".În orice caz, ele trebuie îmbinate pentru ca credinciosul să rămână pe de o parte în Biserică, pe de altă parte pentru a se înduhovnici în mod treptat.
Referitor la folosul respectarii indreptarului monahal, el spune ca tot cel ce vieţuieşte drept şi fără prihană, ferindu-se de plăcerea sa şi de înălţarea minţii, de s-ar ridica toate taberele diavoleşti asupra lui şi mii de ispite, va rămâne nevătămat. Dar cel ce umblă după rânduiala proprie şi după sfatul său, adică în neascultare şi în voile sale, acela cade în înşelăciune. Acest lucru se intampla deoarece sunt două pricini ale înşelăciunii, cele ale căderii din rugăciunea cea curată a inimii: lucrarea faptelor bune după voie proprie, adică fără ascultare şi sfătuire, şi a doua este înălţarea minţii, adică mândria cugetului, care este împotriva smeritei cugetări.
Cuviosul Vasile spune că din trei pricini unii din călugări şi din creştini părăsesc lucrarea cea sfinţită a rugăciunii inimii. Unii din ei „lasă această lucrare numai sfinţilor bărbaţi fără patimă, socotind că numai acelora li se potriveşte, nu şi celor pătimaşi". A doua este „împuţinarea aproape totală a învăţătorilor la acest fel de vieţuire"; iar cea de-a treia pricină este „înşelăciunea care se iveşte în această lucrare", adică ispita mândriei şi a voii proprii. Pentru împuţinarea patimilor la călugării începători, fiind nevoie de atenţia minţii şi paza inimii, adică de rugăciunea minţii, iar in caz că lipsesc dascălii rugăciunii, „avem scrierile sfinţilor ca învăţător".
In indemnurile pe care le da, el vorbeste si despre importanţa postului pentru deprinderea rugăciunii inimii. Stareţul Vasile de la Poiana Marului aduce în mijloc cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Înfrânarea se rânduieşte potrivit puterii trupeşti a fiecăruia", atentionandu-ne sa nu exageram cu înfrânarea trupească, pentru a nu se face trupul sleit şi neputincios spre sporirea duhovnicească. Caci dacă, ar fi fost necesara aceasta stare, cu siguranta, aşa ne-ar fi făcut Dumnezeu de la început. Pentru a intari cuvintele sale il citeaza pe Sfântul Maxim Marturisitorul, care spune: „Dă trupului cele după putere şi întoarce toată nevoinţa ta spre lucrarea minţii". Concluzionand ca nu se cade nevoitorilor binecredincioşi a se trufi pentru el, ci să vadă adevarata ţinta pentru care este tinut.
Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului spunea ucenicilor că viaţa monahală are trei căi: viaţa de obşte, vieţuirea ce tine de doua sau trei persoane, numită şi cale de mijloc sau împărătească, având toate bunurile în comun, iar a treia este pustnicia, cea mai înaltă, pe care o duc numai cei sfinţi şi desăvârşiţi. Schimnicia înainte de vreme, zice Cuviosul Vasile, este pricină de mândrie şi iubire de sine; pe când trăirea împreună cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispite şi te poate curaţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Dumnezeu.
Tot in folosul ucenicilor sai spunea ca pentru citirea Sfintei Scripturi, trebuie sa ia aminte la citirea acesteia, că citirea Scripturilor este tămăduire cu mult meşteşug şi mântuitoare pentru fiecare dintre ei, povatuindu-i ca mare întărire este sa nu greşeasca înţelegerea citirii cuvintelor dumnezeiesti. Pentru asta ei mai trebuie să cunoasca şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale altor nevoitori care ne ajută pe calea mântuirii.
Contributia Cuviosului Vasile de la Poiana Marului, la reannoirea monahismului, este data prin infiintarea, in cadrul acestui schit, a unei adevarate scoli de copisti, care s-au ocupat de multiplicarea manuscriselor, in cea mai mare parte in limba slavona, dar si in romana. Pentru acest lucru staretul Vasile este considerat “ primul dascal in Rasaritul ortodox al rugaciunii mintii in timpurile moderne”, in ceea ce priveste literature patristica.
In afara de acestea, Cuviosul Vasile a mai lasat drept “hrana” monahilor, cateva cuvinte despre paza mintii, rugaciune si crestere duhovniceasca, care desi de mica intindere, au fost preluate de unele dintre cele mai conoscute scrieri filocalice. Printre acestea se numara:
· Introducere la cartea lui Nil de Sorska;
· Introducere la cartea lui Isihie;
· Introducere la cartea lui Filotei Sinaitul;
· Introducere la cartea lui Grigorie Sinaitul.
Acestora li se mai adauga Scrisoarea catre ucenicul sau Alexie si Testamentul, referitor la modificarea oranduielilor lasate de el.
Iscusitul dascăl al rugăciunii, Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, a reuşit să îmbine în sihăstriile din ţinutul Buzăului şi Vrancei asprimea ascetică a vieţii călugăreşti din Sinai şi Athos, cu experienţa mistică a monahismului slav şi cu tradiţia isihastă de sihăstrie din sutele de schituri şi mănăstiri, în care monahismul românesc, atât de măsurat şi aşezat, îşi ducea viaţa duhovnicească fără întrerupere încă din secolul al IV-lea. Astfel, stareţul Vasile a reînnoit viaţa monahală din schituri şi sihăstrii prin îmbinarea acestor trei experienţe: greacă, rusă şi română.
Cuviosul Vasile, profund înrădăcinat în tradiţia monahală românească, a ştiut să atingă noi culmi spirituale, bazîndu-se în principal pe două elemente: scrierile sfinţilor Părinţi si rugăciunea lui Iisus.
Faptul că un singur stareţ a avut sub supravegherea sa spirituală un număr atît de mare de comunităţi reprezintă o adevărată raritate în tradiţia isihastă româneasc
stilul de viaţă şi învăţătura ieroschimonahului Vasile fiind percepute de monahii care veneau în contact cu el ca un motiv de îmbogăţire şi de înnoire duhovnicească.
Bibliografie selectiva:
· Balan, Arhim. Ioanichie, Patericul romanesc, Ed. Manastirea Sihastria, Vanatori, 2005;
· Balan, Arhim . Ioanichie, Sfinti romani si aparatari ai legii stramosesti, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti,1987;
· Bria,
· Cocora,
· Cocora, Pr. Gabriel, Constantinescu Horia, Poiana Marului, in GB, XXIII, 1964, p 466-501;
· Faur, Augustin, Monahismul romanesc si reorganizarea lui, in ST, Nr. 2, 1950,p. 295-306;
· Mihail, Pr. Dr.Paul, Schitul Poiana Marului, un centru ortodox carturaresc, Buzau, 1983, p. 382;
· Raccanello Dario, Rugaciunea lui Iisus in scrierile staretului Vasile de la Poiana Marului, in GB, XXIII, 1964, p.473;
